„În sulul cărții este scris despre Mine.” Martin Luther întreabă: „Ce carte și ce persoană?” Este o singură carte, este răspunsul său, Scriptura; și o singură persoană, Iisus Hristos.

...

Scriptura este propria sa dovadă. Dumnezeu nu a lăsat o chestiune de o importanță atât de vitală precum autoritatea Scripturii să depindă de o investigație minuțioasă, pentru care numai cei învățați au timp și pricepere; nici de argumente abstruze și metafizice, pentru care marea majoritate a omenirii nu are aptitudini. Trebuie să existe ceva evident și tangibil în Scriptură, care să-i dovedească autoritatea și să-i demonstreze originea înaltă.

...

Scriptura conține profeții care s-au împlinit. Aceste profeții sunt minunate, atât datorită măreției lor cuprinzătoare, conținând principii universale și principii istorice, cât și datorită detaliilor de circumstanță și de amănunt. Unele erau dincolo de înțelegerea profeților, altele dincolo de calculele lor. Elementul de predicție din Scriptură a fost subestimat în ultima vreme, sub pretextul speculativ că elementul moral, spiritual și etic din profeții este cel mai important. Aceasta este o confuzie de idei. Toate predicțiile din Scriptură sunt etice, sau mai degrabă spirituale, deoarece se referă la Împărăția lui Dumnezeu și la centrul ei – Hristos. Dar elementul spiritual este strâns legat de fapte, și de darurile lui Dumnezeu către poporul său. Faptul că predicțiile din Scriptură sunt în întregime etice, că diferă de toate prezicerile, de prezicerea evenimentelor și a incidentelor izolate pentru a satisface curiozitatea, că sunt legate organic de educația divină a Israelului, pline de principii, avertismente, îndrumări și încurajări pentru poporul căruia i se adresează, ar trebui să fie perfect clar pentru fiecare cititor al Bibliei. Dar este la fel de clar că Scriptura prezice evenimente pe care nimeni nu le-ar fi putut prevedea. Cum ar fi putut să-i vină lui Avram, sau chiar lui Moise, ideea că toate familiile pământului vor fi binecuvântate prin sămânța lui Avram? Ce concept minunat! Este imposibil să îl explicăm, decât pe baza unei revelații directe. În profețiile Scripturii, elementul etic este inseparabil de fapte; faptele sunt revelația lui Dumnezeu, care își educă și mângâie poporul.

Să luăm în considerare doar un singur subiect important al profeției, istoria Domnului Isus Hristos.

Întreaga viață a Mântuitorului, de la nașterea Sa până la înălțarea Sa și trimiterea Duhului Sfânt, poate fi povestită în cuvintele lui Moise și ale profeților.

Fără a face referire la cei patru evangheliști, întreaga istorie a lui Hristos, atât în liniile sale generale, cât și în detaliile sale de amănunt, a fost prezisă de Duhul prin intermediul Scripturii.

Întrebăm mai întâi despre nașterea Lui.

Și Gen. 3:15 ne informează că El va fi în mod categoric sămânța femeii; în timp ce Isaia ne învață că mama Mântuitorului, marele Emanuel, va fi o fecioarㆠși că acest copil născut astfel, acest Fiu dat nouă, este† Minunatul, Sfetnicul, Dumnezeul puternic, Tatăl veșnic, Prințul Păcii.

Întrebăm mai departe: al cui Fiu va fi Mesia?

Scriptura îl indică pe Sem, pentru că „va locui în corturile lui Sem”; și mai departe suntem îndrumați către Avram, și mai departe către Isaac (spre deosebire de Ismael), și mai departe către Iacov: și dintre cei doisprezece fii ai lui Iacov, patriarhul pe patul de moarte îl alege pe Iuda; din el va veni Șilo†, și la El se vor aduna neamurile. Dar Scriptura este și mai clară. Fiul lui Isai, chiar David, primește promisiunea marelui Rege și Mântuitor. Astfel, știm că Mesia este Dumnezeu și om; născut dintr-o femeie, chiar dintr-o fecioară; un semit; un descendent al lui Avraam, Isaac și Iacov ; din tribul lui Iuda; din casa lui David.

Unde se va naște El?

La fel ca magii din Răsărit, am presupune în mod firesc că în Ierusalim, orașul sfânt, orașul marelui Împărat. Dar Mica știe altfel și indică Betleemul Efrata, mic printre miile de Iuda: „...din tine Îmi va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel, și a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei.”

Când se va naște El?

Iacov prezice perioada: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Șilo (n.t., adică: Mesia)”; iar Daniel vorbește mai clar despre șaptezeci de perioade de câte șapte, care vor trece de la ieșirea poruncii de a restaura și construi Ierusalimul, înainte de venirea lui Mesia, Prințul. Născut în Betleem, El va fi dus în Egipt; după cum spune Osea: „L-am chemat pe Fiul meu din Egipt”.

Ce va pregăti lumea pentru venirea Lui?

Ce eveniment măreț va anunța venirea Lui?

Isaia și Maleahi ne spun că va fi un om, un mesager: „Un glas strigă: „Pregătiți în pustie calea Domnului, neteziți în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!”†.

Care va fi caracterul său?

Care va fi lucrarea lui?

„Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci șchiopul va sări ca un cerb, și limba mutului va cânta de bucurie.”†

Ce predică El?

„Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți.”† „Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să știu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezește, în fiecare dimineață, El Îmi trezește urechea, să ascult cum ascultă niște ucenici.”†

Cum îl vor primi oamenii?

Cum îl vor întâmpina conducătorii și călăuzele națiunii? „El este disprețuit și părăsit de oameni.” Constructorii resping piatra.

Va apărea El ca rege al Ierusalimului? Și în ce fel?

Zaharia ne spune: „Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe.”†

Care va fi sfârșitul vieții sale pe pământ?

Daniel ne spune că El va fi „stârpit”†.

Cine Îl va da în mâinile dușmanilor săi?

Psalmistul ne spune că unul dintre prietenii săi, cel care mânca pâine cu El; iar Zaharia afirmă că El va fi trădat pentru treizeci de arginți.

Îl vor susține ucenicii săi în ultimele sale suferințe?

Nu; Păstorul este lovit, iar oile turmei sunt împrăștiate.

Cum va muri?

El este Mielul, va suferi o moarte lentă și dureroasă, și niciun os din trupul său nu va fi frânt. Moise ne învață că sângele Lui va fi vărsat și că El va fi înălțat ca șarpele în pustie. Zaharia adaugă o altă caracteristică a suferințelor Lui: El va fi străpuns. Niciun alt mod în afară de crucificare nu îndeplinește toate aceste descrieri.

Ce s-a mai întâmplat în timpul răstignirii Lui?

Psalmistul ne spune:

Ce alte circumstanțe însoțesc moartea lui?

„Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.”† „...a fost pus în numărul celor fărădelege.”†

De ce a suferit El?

Isaia răspunde: „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți.”†

Oare numai omul i-a pricinuit suferințele?

Isaia spune: „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinț㔆, iar Zaharia scrie: „Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu, și asupra omului care îmi este tovarăș! zice Domnul oștirilor. Lovește pe păstor.”† Și, în cuvintele lui David, sufletul său strigă: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit?”†

Va rămâne El în mormânt?

David spune: „Nu vei lăsa sufletul meu în locuința morților, nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea”†; „Piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii”†; în timp ce istoria lui Iona profețește același lucru; și Osea vorbește despre a treia zi† ca fiind ziua învierii.

Și după învierea Lui?

Psalmul 68 spune: „Te-ai suit pe înălțime, ai luat prinși de război, ai luat în dar oameni; cei răzvrătiți vor locui și ei lângă Domnul Dumnezeu.” Și în alt psalm este scris: „Domnul a zis Domnului meu: „Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale.”†

Astfel, avem viața lui Hristos în Moise și în profeți:

Imaginea Mesiei în liniile sale generale era cu mult peste ce putea Israel să conceapă și chiar mai mult decât puteau profeții să-și închipuie, în orice moment. Chiar și după împlinire, era ceva nou pentru popor, diferit de ideile lor, cu mult peste gândurile și așteptările lor. Și în ceea ce privește împlinirea detaliilor de circumstanță, acelea atât de minunate, cine poate explica acest lucru pe baza principiilor naturale? Profeții au vorbit despre harul lui Dumnezeu, pe măsură ce Duhul le-a revelat suferințele lui Hristos și slava care urma să vină. Ei nu aveau o înțelegere profundă a istoriei viitoare, bazată pe cunoașterea profundă a prezentului. Era o predicție divină a evenimentelor strâns legate de împărăția lui Dumnezeu. Nu era în conformitate cu legile obișnuite care guvernează istoria lumii, ci în armonie cu legile împărăției divine, așa cum se manifestaseră deja parțial și așa cum urmau să se dezvăluie mai pe deplin în viitor. Evenimentele care sunt evidențiate nu sunt cele care ar părea omului ca fiind deosebit de importante; în timp ce evenimentele pe care noi le considerăm ca fiind cele mai influente sunt adesea trecute cu vederea. Dar în ziua cea mare se va vedea că profeția aruncă mai multă lumină asupra istoriei decât istoria asupra profeției. Aceste considerații sunt suficiente pentru a arăta că predicția Scripturii este în esență spirituală și legată inseparabil de întreaga sa învățătură și istorie. Se poate adăuga că, deși oamenii cărora le era adresată profeția și chiar profeții înșiși nu înțelegeau pe deplin lucrurile semnificate de Duhul, profeția era întotdeauna legată de istoria, încercările și dificultățile specifice ale poporului din acea vreme; astfel încât era un avertisment pentru cei necredincioși, îndrumare și încurajare pentru cei temători de Dumnezeu și o nouă încercare care separa ceea ce era prețios de ceea ce era josnic (astfel Isaia 40, 66, Dan. 9, etc.).

Așa cum miracolul este intervenția harului lui Dumnezeu în faptă, profeția este intervenția harului lui Dumnezeu în mărturie. Ambele apar pe fundalul eșecului omului; ambele sunt inițiate de înțelepciunea divină, care îi educă pe copiii săi și guvernează lumea, ca ajutor și mângâiere pentru turmă și ca împietrire a celor răi.

Dar profeția – și acesta este punctul nostru principal aici – este o dovadă a originii divine a Scripturii. Forța ei, spre deosebire de cea a unui miracol, nu depinde de credibilitatea mărturiei. Ea este propria ei dovadă. Se împlinește înaintea ochilor lumii. Evreii, Tirul, Babilonul, Ninive demonstrează tuturor celor care au ochi să vadă că avem un cuvânt sigur al profeției și că gura Domnului a vorbit. Cuvintele profeților își găsesc cea mai bună explicație în starea actuală a națiunilor și țărilor despre care au vorbit; și toți oamenii pot vedea că Domnul Dumnezeu, care singur poate vedea sfârșitul de la început, a revelat aceste lucruri slujitorilor Săi, profeții.

Împlinirea cea mai izbitoare a profeției se vede în existența națiunii evreiești. Au trecut patruzeci de secole de când prima promisiune a națiunii i-a fost făcută lui Avram. Așa cum a prezis Balaam, poporul locuiește singur și nu este socotit printre neamuri. În timp ce vechii egipteni, asirienii, caldeenii și romanii – cele mai puternice națiuni pe care le-a cunoscut vreodată lumea – au dispărut, Israelul trăiește și a supraviețuit tuturor calamităților și persecuțiilor îngrozitoare care s-au abătut asupra lui. Alungați din propria lor țară, împrăștiați printre neamuri, privați timp de secole de privilegiul de a poseda pământ, supuși insultei, jafurilor și persecuțiilor de cea mai mare cruzime, ei încă există, numeroși, energici, viguroși trupește și sufletește, misterioși atât prin conservarea lor, cât și prin poziția lor izolată. În mijlocul numeroaselor schimbări care au avut loc în istoria națiunilor, Israelul este națiunea istorică sau, așa cum Isaia își numește poporul, „poporul veșnic” (Isaia 44:7, ebraică); un martor al istoriei sacre consemnate în Scriptură, o garanție a împlinirii unei teocrații și mai mari și mai glorioase. Și când subtilitățile metafizice, precum și secularismul rafinat al epocii noastre se îndepărtează cu aversiune de orice intervenție directă a lui Dumnezeu, fie în trecut, așa cum este consemnat în istorie, fie în viitor, așa cum este consemnat în profețiile Scripturii, evreii sunt un semn viu și o dovadă incontestabilă a adevărului Bibliei. Miracolul și profeția găsesc în ei monumentele lor vii. Nu este de mirare că cel mai mare filosof al epocii noastre (Hegel) a considerat istoria evreilor o enigmă întunecată și derutantă. Este miracolul Istoriei, așa cum este și istoria Miracolului; expunerea sa este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, lumina care luminează neamurile și slava poporului său Israel. Un Dumnezeu viu, spre deosebire de idoli, fie că sunt idoli ai păgânismului sau idolul zeului abstract al filozofiei, face apel la aceasta ca unul dintre atributele sale, că El revelează lucrurile viitoare. „Apărați-vă pricina, – zice Domnul – arătați-vă dovezile cele mai tari, zice Împăratul lui Iacov. Să le arate, și să ne spună ce are să se întâmple; care sunt proorociile pe care le-ați făcut vreodată? Spuneți, ca să luăm seama la ele, și să le vedem împlinirea; sau, vestiți-ne viitorul. Spuneți-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să știm că sunteți dumnezei.”† Și din nou: „Iată că cele dintâi lucruri s-au împlinit, și vă vestesc altele noi; vi le spun mai înainte ca să se întâmple.” (Isaia 42:9; 45:18–21; 48:5, 14–16) Chiar și împăratul Babilonului, Nebucadnețar, un păgân, a exclamat: „Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul împăraților, și El descoperă tainele, fiindcă ai putut să descoperi taina aceasta!”

Astfel, profeția este declarată de Domnul Însuși ca fiind o manifestare și o dovadă a înțelepciunii Sale minunate și a supremației Sale infinite, trimisă pentru a ne dovedi că El se ocupă de noi și, de asemenea, pentru a ne întări contra erorilor celorlalți. Bunul simț obișnuit, nesofisticat, natural va primi profeția ca pe un semn sigur al autorității supranaturale, și numai ingeniozitatea perversă și pseudo-spiritualismul epocii noastre, care, din înălțimea visătoare a înțelepciunii sale speculative, a vorbit pe jumătate disprețuitor, și vag, despre profeție ca dovadă a adevărului Scripturii. Și fiecare împlinire a evenimentelor prezise, fie ea consemnată în Scriptura însăși (ca profeția despre captivitatea Babilonului, Cirus, etc.) sau consemnată în analele istoriei (ca distrugerea Ierusalimului, dispersarea evreilor etc.), ne face „mai siguri” de cuvântul profeției; astfel încât așteptăm cu speranță fermă că Domnul Dumnezeu nu va face altceva decât să descopere taina pe care a revelat-o slujitorilor Săi, profeții, fiind pe deplin convinși că Scriptura conține lucrurile pe care Domnul le-a spus, atestate fiind de semnul dat de Dumnezeu, prin Moise, pentru îndrumarea și încredințarea noastră (Debut. 18:20–22).

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆

Comparați Biblia cu Apocrifele. Cât de mare este diferența! Autoritatea separă suficient cărțile canonice de scrierile apocrife. Dar cine a gustat vinul vechi bun ar putea să-l confunde cu opera diluată și slabă a omului? Prin Duhul. „Ce este pleava față de grâu?” Nu trebuie să subestimăm valoarea apocrifelor, în special a celor care aparțin perioadei dintre Maleahi și Matei. Istoria poporului lui Dumnezeu în acest interval este foarte interesantă și valoroasă, suferințele și credința macabeilor fiind foarte edificatoare și încurajatoare. Dezvoltarea punctelor de vedere doctrinare poate fi urmărită și în diversele cărți apocrife. Dar citindu-le, nu putem să nu simțim că aici este vocea omului, și nu Vocea care ne vorbește în diverse momente și în diverse moduri prin profeți.

Ce contrast se simte între cei patru evangheliști și evangheliile apocrife! Cât de puerile sunt miracolele pe care tradiția le atribuie Celui care, în toate faptele sale, L-a glorificat și L-a arătat pe Tatăl!

Biserica Romei a fost nerăbdătoare să ridice în slăvi cărțile apocrife, datorită unor afirmații doctrinare din ele. Raționaliștii din Germania au manifestat, de asemenea, o preferință pentru aceste cărți. Importanța lor a fost deja indicată. Chiar și defectele lor sunt utile, nu numai pentru a arăta excelența Scripturii, ci și pentru a scoate în evidență faptul, care altfel este suficient de clar, că națiunea evreiască se afla într-o stare de întuneric și slăbiciune spirituală când a venit Domnul; și că El, deși era din Israel, nu era produsul națiunii evreiești, derivându-și înțelepciunea și lumina de la om, ci era Domnul de sus.

Este semnificativ faptul că în Evanghelia după Ioan (cap. 2) minunea de la Cana este descrisă ca fiind începutul miracolelor săvârșite de Iisus, excluzând astfel toate miracolele atribuite de tradiție copilăriei lui Hristos.

Iar scrierile părinților apostolici, frumoase și bune cum sunt, nu fac decât să scoată în evidență și mai clar minunata particularitate a inspiratelor epistolele apostolice, profunzimea lor inepuizabilă, simplitatea lor cerească, condensarea lor minunată, claritatea lor transparentă, universalitatea lor, pe scurt, caracterul lor divin.

Cu referire la părinții apostolici, Neander* are următoarele remarci importante („Istoria Bisericii”, ii, 405):
„Un fenomen unic în felul său este diferența izbitoare dintre scrierile apostolilor și cele ale părinților apostolici, care erau aproape contemporani cu ei. În alte cazuri, tranzițiile sunt de obicei graduale, dar în acest caz observăm o schimbare bruscă. Aici nu există o trecere lină, ci o tranziție bruscă de la un stil de limbaj la altul, un fenomen care ar trebui să ne determine să recunoaștem faptul că Spiritul Divin a acționat în mod special în sufletele apostolilor și că a existat un element creativ nou în prima perioadă.”

Minunata conservare a Bibliei

Este minunat modul în care această carte a fost conservată. Evreii au păzit cu grijă litera scrierilor lor sacre. Cele mai precise și diligente cercetări au descoperit doar variații nesemnificative în manuscrise. Și deși atât Scripturile ebraice, cât și cele grecești au fost adesea obiectul persecuțiilor dușmanilor, cruzimea și ingeniozitatea omului nu a reușit să le distrugă existența.

Istoria persecuției Bibliei ar constitui un capitol interesant. Regele Iudeii a ars sulul profeției pe care Ieremia i-l dictase lui Baruch, după ce el însuși primise cuvântul de la Domnul. Regele nu a vrut să accepte mesajul și a aruncat sulul în flăcări. Dar încercarea lui de a distruge Cuvântul a fost în zadar. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să rămână, și conform poruncii lui Iehova, Ieremia a luat un alt sul și a scris în el toate cuvintele anterioare; și li s-au adăugat multe alte cuvinte similare. Când Dioclețian a persecutat Biserica, a cerut toate pergamentele care conțineau fragmente din Scripturi, și nu puțini creștini și-au pecetluit cu sângele credința în Cuvântul lui Dumnezeu.

Acest lucru este și mai minunat când luăm în considerare cine a păstrat aceste scrieri. Evreii au fost păzitorii conștiincioși ai cărții Împărăției. Roma a păstrat cartea Bisericii. Evreii, care l-au respins pe Mesia despre care Moise și profeții mărturisesc, păstrează chiar cărțile care dovedesc necredința lor și conving lumea de autoritatea și misiunea divină a lui Isus (Pascal*, „Pensées des Juifs”, 8).

Și unde mai este o națiune care păstrează cu grijă o carte care, în mod repetat și cu insistență, declară că sunt încăpățânați, nerecunoscători și perverși; și care atribuie toate victoriile și excelențele lor, nu dispoziției și calităților lor naturale, nici energiei și meritelor lor, ci exclusiv milostivirii și puterii lui Dumnezeu.

Vorbind despre sursele istoriei asiriene și babiloniene, M. von Niebuhr* remarcă: „Vechiul Testament este o excepție perfectă de la neadevărul patriotismului: el nu ascunde și nu maschează niciodată calamitățile națiunii a cărei istorie o consemnează. Adevărul său este cel mai înalt dintre toate scrierile istorice – chiar și pentru cel care nu crede în inspirația sa divină. În același timp, trebuie să îi atribui și cea mai mare acuratețe.”

Priviți din nou Biserica Romei care păstrează scrierile evangheliștilor și apostolilor. Această Biserică păstrează scrierile care declară că Hristos i-a desăvârșit printr-un singur sacrificiu pe cei sfințiți; că mântuirea este prin har, prin credință, și că nu este din noi înșine, ci este darul lui Dumnezeu; că toți credincioșii sunt împărați și preoți pentru Dumnezeu; că nu există niciun mijlocitor între Dumnezeu și oameni în afară de Omul Isus Hristos; că Petru însuși a pus preț pe lucrurile care sunt ale omului, și nu lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu, și a fost, chiar și după Rusalii, mustrat sever și combătut energic de Pavel; că Maria este sfătuită de Fiul însuși să nu se amestece în treburile împărăției Sale; că am primit în mod gratuit și trebuie să dăm în mod gratuit; că oamenii care interzic căsătoria și se abțin de la mâncare sunt falși învățători; că în congregație nu trebuie să ne rugăm într-o limbă necunoscută; și că creștinii sunt lăudați pentru că supun chiar și învățătura apostolilor autorității și confirmării Scripturii!

Evreii sunt martori involuntari ai lui Isus, iar Roma a păstrat și transpus cu grijă propria condamnare.

Universalitatea Bibliei

O carte care există de atâtea secole, care a influențat atâtea națiuni și care a modelat mințile și caracterele celor înțelepți și simpli, ale celor bogați și săraci, ale celor civilizați și barbari, poate fi numită pe bună dreptate o carte mondială. Când auzim oamenii din nordul Scoției cântând psalmii pe care David, regele Israelului, i-a scris cu atâtea secole în urmă, în timp ce versurile Greciei și Romei sunt cunoscute doar de câțiva erudiți, ne putem întreba: cum se face că durerile și bucuriile, dificultățile și îndoielile, aspirațiile și speranțele oamenilor, atât de îndepărtați în timp și spațiu, își găsesc expresia în aceleași cântece? Când îi auzim pe copiii noștri mici încheindu-și rugăciunile cu cuvântul ebraic „Amin”, când îi auzim pe sfinții noștri muribunzi rostind, ca simbol al victoriei și speranței lor, cuvintele ebraice „Ierusalim” și „Aleluia”, ne putem întreba: de ce ebraica este limba vieții sufletului nostru, de la începuturile sale până la ultima suflare pe pământ? Scriptura, Cuvântul evreiesc, este Cartea universală.

Cele mai cultivate națiuni se închină în fața ei și învață ca niște copii docili din paginile ei inepuizabile; triburilor cele mai sălbatice li se aduce lumină și iubire din declarațiile ei simple și puternice. Este ghidul lui Edward al VI-lea*, încântarea lui Francis Bacon*, studiul lui Sir Isaac Newton* și Pascal*. În timp ce regii și filozofii găsesc înțelepciune și sfaturi în acest volum inspirat, el este tovarășul meșteșugarului și al negustorului, mângâierea văduvei și învățătorul celor neștiutori și needucați. Nu există vârstă a omului la care să nu fie potrivit. Oferă lapte copiilor, îndrumare tinerilor, putere bărbaților și consolare bătrânilor. Nu există ocupație sau poziție în viață în care să nu fie profitabilă și sănătoasă. Este o armură pentru cei care se află în luptă, o arhivă pentru cei singuri, o protecție pentru toți cei aflați în pericol, un baston și un toiag pentru cei pe moarte. Nu există stare de spirit pentru care să nu fie salutară. Tonul ei este vesel, dar bucuria ei nu ne deranjează în momentele noastre cele mai solemne; tonul ei este serios, dar această seriozitate nu face decât să ne lumineze și să ne înalțe bucuria. Psalmul 23 este o mângâiere pe patul de moarte și totuși dă expresie sentimentelor noastre cele mai vesele și festive. O carte minunată, pentru toate vârstele, toate națiunile, toți oamenii, toate timpurile; nu e de mirare că a fost numită Biblia – Cartea.

Sir Walter Scott*, în timpul ultimei sale boli, i-a cerut ginerelui său să-i citească din Carte. „Ce carte?”, a fost întrebarea, iar răspunsul marelui om a fost: „Există o singură Carte, Biblia”. În întreaga lume, ea este numită „Cartea”. Toate celelalte cărți sunt simple foi de hârtie, fragmente. Biblia este singura Carte completă, perfectă. Lumina ei strălucește peste mormânt și în eternitate. Este singura Carte.

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆