Să vedem ce făceau catolicii și ortodocșii în timpul acesta.

Am sfârșit, până aici, ce a fost esențial.

Nu am încercat, în această serie de articole despre secolul al XIX-lea, o istorie a creștinismului în această perioadă. Sunt istorici remarcabili care au făcut-o la nivel de excelență (mai ales, istorici creștini de limba engleză). Noi doar am pus în lumină unele momente istorice, (v. Secolul al XIX-lea (introducere)) care să ne permită să evaluăm când a fost căderea Satanei și a îngerilor săi (1), apogeul creștinismului fiind relevant în privința aceasta, precum și diferențele majore între viața pe pământ de atunci și cea de acum (2), pentru că astăzi oamenii cred că lumea în care noi trăim este normală; dar este invadată de draci, care o sufocă fără ca lucrul acesta să fie atestat. Adică, lucrul acesta nu este cunoscut oamenilor.

Am sfârșit, până aici, ce a fost esențial în victoria creștinismului, care a avut loc în secolul al XIX-lea, un eveniment de sfârșit de vremi, care marchează începutul sfârșitului pe pământ. De acum, Satana știe că mai are puțină vreme†, și se desfășoară la maximum, cuprins de o mânie mare, cât mai are timp. Dar vom mai continua, pe scurt, în această serie de articole, cu alte evoluții creștine ale acestei perioade, și cu elemente care țin de social, de cultură, de viața noastră pe pământ de care nu suntem conștienți cât este de distorsionată.

Trezirile evanghelice au avut loc în șase valuri pe parcursul secolului al XIX-lea, și puțin după. Noi am menționat câte ceva despre trei din ele. Aceste șase valuri au afectat confesiuni ca cea anglicană, baptistă, congregaționalistă, luterană, metodistă, prezbiteriană, în multe țări, și au dat naștere la altele cum ar fi „Church of the Brethren”, Armata Salvării, confesiunea penticostală și altele.

Istoricii*, în majoritate, când e vorba de marele secol, ajung la concluzia indubitabilă că același Spirit al lui Dumnezeu – care a mișcat pe apostoli – a săvârșit lucrările Sale mărețe în secolele care au precedat pe ale noastre, cu aceleași rezultate, dar cu o mai mare generalitate și cu efecte mai extinse și mai temeinice decât cele la care au visat apostolii atunci la început. Desigur, ar trebui recunoscut faptul că în secolul al XIX-lea lumea era pregătită și Biblia era tipărită, spre deosebire de vremea apostolilor. Lumea creștină ajunsese la maturitate.

Creștinism vechi și nou

Este demn de remarcat faptul că nu există nicio înregistrare a vreuneia dintre aceste mișcări care să fi afectat în mod vizibil Biserica Romano-Catolică. Roma catolică a rămas, în general, neatinsă de rugăciunile sau predicile care au marcat aceste mari treziri. Acest lucru nu înseamnă că secolul al XIX-lea nu a înregistrat nicio reînnoire spirituală sau progres în comuniunea romano-catolică. Ci înseamnă că au lipsit anumite elemente în romano-catolicism necesare pentru o comunicare a spiritualității renașterilor evanghelice. Două dintre cele mai semnificative lipsuri catolice au vizat preoția tuturor credincioșilor, activă în fiecare renaștere prin participarea laicilor, și autoritatea Sfintei Scripturi. Nu există nici o înregistrare a unei renașteri romano-catolice care să se compare cu renașterile din 1858 în America, din 1859 în Ulster și Scoția, sau din 1905, fie în Țara Galilor sau în Scandinavia. Nici una dintre aceste mișcări nu a afectat deloc congregațiile romano-catolice.

Cam același lucru se poate spune și despre Biserica Ortodoxă Greacă. Se poate spune, în termeni generali, că mișcările spirituale cunoscute sub numele de renașteri au fost fenomene specifice în întregime comunității evanghelice.

Renașterile în Biserica Romano-Catolică au însemnat ceva cu totul diferit. Astfel, trezirea romano-catolică s-a manifestat prin apariția unor noi ordine și prin reînnoirea unor ordine mai vechi. În cei o sută de ani de după Waterloo, a fost înregistrat un număr mare de noi ordine și de voluntari pentru serviciu, mai mare decât în orice alt secol anterior în istoria romano-catolică. Un număr de douăzeci de ordine noi și o serie de frății au luat ființă. A fost semnificativ faptul că cel mai militant dintre ordinele romane a fost reînviat, Societatea lui Isus recăpătându-și existența legală deplină în 1814. De asemenea, a fost semnificativ faptul că un număr mai mare de noi ordine au fost conduse de femei devotate, care s-au specializat în îngrijirea bolnavilor, a orfanilor și a săracilor. Renașterea evlaviei în Biserica Romano-Catolică a dus la activitate misionară. Misionarii romano-catolici au fost celibatari, unii preoți și alții laici. Iezuiții și-au extins câmpurile de misiune; au fost fondate și alte ordine pentru a răspunde nevoilor misiunilor străine.

Nu a existat o colaborare a protestanților și a catolicilor nici în țările de origine, nici pe câmpurile de misiune. În țările exclusiv romano-catolice, intrarea misionarilor evanghelici a fost blocată cu înverșunare, chiar până la moarte. Astfel de țări nu au ezitat să facă apel la autoritățile seculare pentru a-i expulza pe intruși. Bineînțeles, acest lucru nu a împiedicat în vreun fel misionarii romano-catolici să intre în teritorii ai puterilor protestante tolerante. Antipatia nu a fost doar organizațională, ci și teologică. Declarația de infailibilitate a Papei i-a ofensat pe protestanți mai mult ca niciodată.

Convertirile protestanților la afilierea romano-catolică au avut loc adesea prin căsătorie – în care o promisiune a fost făcută, de a crește copiii în credința romană. Conversii ale romano-catolicilor la protestantism au avut loc cu miile, prin evanghelizării în masă.

În timpul secolului al XIX-lea, s-a făcut foarte puțin în misionarism de către bisericile greco-ortodoxe. În diferite țări din Levant, slujitorii Bisericii Ortodoxe erau ocupați cu menținerea comunităților lor naționale, ne-încercând să evanghelizeze pe necreștini. Misionarii protestanți din țările greco-ortodoxe au încercat la început să infuzeze o nouă vigoare în congregațiile mai vechi, dar aceia influențați de ei au fost adesea supuși persecuției din partea ierarhiei ortodoxe, ceea ce a făcut necesară organizarea de biserici evanghelice noi. În secolul al XIX-lea, autoritățile ortodoxe ruse au inițiat propriile misiuni în Imperiul Rus în plină expansiune, și pentru rușii care emigrau peste hotare, în special în Statele Unite ale Americii. În Rusia, Biserica Ortodoxă era puțin mai mult decât un braț lung al guvernului imperial rus, iar departamentele sale de extindere nu puteau fi comparate nici cu cele ale Bisericii Catolice, nici cu societățile misionare protestante. Disidenții erau persecutați, dar au crescut rapid după 1905, mai ales baptiștii dar și alte confesiuni.

Marxism

Cu războiul ceresc în desfășurare, cel rău lupta și el, vicios. Însă ce a instigat pe pământ în secolul al XIX-lea nu a reușit pentru că prea era creștinismul puternic. Dar a reușit un secol mai târziu, după invazia* dracilor, atunci când omenirea intrase pe linie dreaptă spre sfârșitul acestor vremuri. Părintele fondator al comunismului, anti-creștinul Karl Heinrich Marx, era din cea mai pură stirpe evreiască, dar tatăl său a devenit un prozelit protestant care l-a botezat în copilărie. Karl Marx nu era ignorant față de creștinismul de tip evanghelic. El s-a născut la începutul perioadei post-napoleoniene în renașterea din Germania, și a crescut în timpul extinderii din Renania Inferioară, când cumnata sa a fost activă în cadrul acesteia. Era conștient de așteptările secolului al XIX-lea ca societatea să poată fi desăvârșită prin evanghelie. Marx a fost la Londra în timpul marii renașteri de la 1860 încoace, și era încă rezident al Londrei când D. L. Moody a venit să predice.

Așadar, când omul e locuit de duhuri necurate, nicio învățătură, nicio scriptură nu se poate atinge de el, mai ales dacă e sortit de Dumnezeu – cum a fost și Iuda. Sunt duhuri de curvie, de vrăjitorie, și câte și mai câte, dar și de inteligență, cum a fost cazul lui Marx – teribilă inteligență, dar drăcească. Cu mulți ani în urmă, doar universitățile comuniste predau marxismul, dar astăzi toate marile universități din Occident au o serie întreagă de cursuri marxiste, în ideea de a se da respect înțelepciunii. Or fi ei universitari, cu doctorate, dar sunt debili duhovnicește, de nu pot deosebi înțelepciunea drăceasca de cea dumnezeiască nici cât un copil la școala duminicală.

Marx îi ura pe creștini pentru că fac binele și astfel întârzie ziua violenței. Era nerăbdător cu metodele evoluționiste. Așa cum nu a înțeles boabă din scripturi – era orb în privința aceasta – nu a înțeles nici Faptele Apostolilor care au întors lumea „cu susul în jos” prin persuasiune mai degrabă decât prin recurgerea la violență. Blândețea creștină o considera lașitate și smerenia creștină o considera dispreț de sine; statornicia creștină o considera umilință și ascultarea creștină o numea supunere, ca și bunătatea creștină. În locul lui Dumnezeu în societate, a pus războiul claselor; în locul iubirii, a pus ura. A negat existența lui Dumnezeu. Deși, spunea că „...vreau să mă răzbun eu însumi pe Cel ce stăpânește sus...”, ceea ce implică altceva.

Interesant este că Marx a publicat în 1859 (anul harului) un volum de probă a ceea ce a fost rescris ulterior ca „Das Kapital” (Capitalul), publicat opt ani mai târziu. Și mai interesant este că în același an al harului 1859 și Darwin și-a publicat cea mai mare lucrare. Dar 1859 a fost anul renașterii creștine, cea mai mare din istorie! Pare evident, cel rău s-a opus renașterii cu toate forțele: îi mâna pe Marx și pe Darwin la exact momentul marii treziri. Cum altfel ar putea fi explicate asemenea „coincidențe”, ar fi prea de tot. Nu sunt deloc coincidențe.

Era însă vremea apogeului pentru creștinism, nimic nu-i stătea în cale: Darwin și Marx au fost departe de a antagoniza lumea academică de atunci; trezirea a dus la cea mai extraordinară invazie a universităților de către mesajul creștin și la cea mai de succes recrutare de personal cu pregătire universitară din istoria învățământului superior.

Istoricii concordă în privința marxismului din secolul al XIX-lea, despre care afirmă că „a fost doar ceva mai mult decât o mișcare deranjantă până mult timp în secolul al XX-lea”*.

Există puține îndoieli că creștinismul modern nu s-a mai confruntat niciodată cu un adversar atât de „de temut” precum comunismul mondial, cu excepția evoluționismului. În trecut, evanghelicii au supraviețuit persecuției de grup, forței militare, sabotajului moral, asaltului filozofic. În comunism, toate aceste arme sunt folosite deodată, împreună cu una nouă și mortală, spălarea creierelor. Aceasta din urmă, a cărei eficiență s-a dovedit teribilă, a fost învățată și preluată de liberalismul anti-creștin din Occident astăzi. Nu vom pretinde însă că unii au învățat de la alții, de vreme ce și unii și alții au fost mânați de același soi de duhuri.

Pax Britannica

Secolul al XIX-lea a fost în mare parte o perioadă de pace. Europa a suferit câteva războaie de scurtă durată, iar America Latină o serie de revoluții. Au fost cuceriri și revolte coloniale și un război civil a chinuit Statele Unite. Pax Britannica (parafrază la „pax romana”), de la Waterloo în 1815, până la primul război mondial în 1914, a coincis, aproximativ, cu marele secol al evangheliștilor. A fost perioada în care Marea Britanie a condus lumea în industrializare, când comerțul britanic a dominat cele șapte mări, când Marina Regală a fost supremă, când Imperiul Britanic și-a depășit toți predecesorii într-un imperialism ale cărui beneficii pentru omenire au depășit nedreptățile sale. Între toate puterile coloniale ale vremii, coloniile britanice erau privilegiate. De pildă, în timp ce în India se construiau căi ferate și universități, în Indochina franceză nu prea. În timp ce în India intrau misionarii, în Indochina franceză nu era voie. Chiar și războaiele opiului din China, la care de fapt misionarii s-au opus, au avut ca rezultat o deschidere a Chinei către evanghelie și înființarea de școli, orfelinate, leprozerii, spitale, colegii și universități. Imperiul britanic a fost cel mai întins imperiu în toată istoria omenirii. Este imposibil să scăpăm de concluzia că acest imperialism, cu un monarh ca regina Victoria, a facilitat dezvoltarea misiunilor creștine în teritoriile sale și în teritoriile vecinilor. Misionari germani, scandinavi și de aiurea, au urmat steagul britanic.

Dar prințul† acestei lumi a fost prințul acestei lumi și în secolul al XIX-lea. Cele lumești erau la ele acasă aici pe lumea asta. Londra avea un mare număr de bordeluri, nu semăna deloc cu cetatea sfântㆠdin scripturi. Însă lumea era sub influența creștinătății, cârmuitorii erau creștini. Sau cel puțin se declarau așa, și oamenii erau învățați poruncile lui Hristos. Cei care trăiau lumește, de fapt cei mai mulți, nu ajungeau să se impună asupra societății. Nu s-au putut impune nici Marx, nici Darwin. În schimb, se impunea regina Victoria (nu purta nume profetic?). Și ceilalți cârmuitori creștini ai lumii. Oamenii se îmbrăcau decent, nu fără rușine ca azi, toți oamenii, pentru că stăpânea creștinismul. Era rușine altfel. Chiar și femeile stricate se îmbrăcau decent în public, pentru că era rușine altfel. Lucrurile acestea se petreceau în pofida celui rău, care pierdea teren, până acolo că a fost învins de tot și aruncat din cer*.

Secolul al XIX-lea s-a dovedit a fi un timp al evanghelizării de-a lungul și de-a latul întregului mapamond, unic în istoria omenirii. A fost apogeul creștinătății pe pământ, vremea de maturitate a credinței creștine.

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, credința creștină pe pământ era în plin război duhovnicesc. Războiul acesta se ducea în ceruri. Și frații noștri învingeau.

Trezirea din 1857-1859

O trezire de proporții mari, poate cea mai mare, a avut loc între 1857 și 1859, nu doar în Statele Unite dar și în Europa. A fost numită deseori „cea mai mare trezire evanghelică din istorie”. Urmare a unei crize economice la începutul anului 1857, zece mii de oameni de afaceri s-au adunat zilnic pentru rugăciune în New York, iar în doi ani, un milion de convertiți s-au adăugat la biserici.

Scrie istoricul Edwin Orr*:
Influența trezirii a fost resimțită peste tot în Statele Unite. A mișcat mai întâi marile orașe, dar s-a răspândit și prin orice sat și cătun de țară. Inundând școlile și colegiile, o suflare divină părea să invadeze țara, iar inimile oamenilor erau neobișnuit de încălzite de o Putere care se revărsa cum nu se mai văzuse. Nu a existat fanatism, dar a existat o remarcabilă unanimitate în rândul observatorilor religioși și laici deopotrivă, că abia dacă se auzea o voce critică undeva. Mulți ziceau că roadele Cincizecimii s-au repetat de o mie de ori. Numărul de convertiri raportate a ajuns în curând la un total de cincizeci de mii de persoane săptămânal, pentru o perioadă de doi ani.

New York

Știind noi New York-ul păgân de azi, n-o să credeți cum era atunci.

New York avea o populație de opt sute de mii, care nu includea nici Brooklyn, nici celelalte cartiere care fac acum parte din metropolă. În New York se aflau locuri în biserici pentru aproape un sfert dintre locuitori și prezența la biserică era destul de bună. Era un oraș predominant protestant-evanghelic. Avea 50 de biserici episcopaliene, 41 prezbiteriene, 34 metodiste, 29 baptiste, 23 olandeze reformate, etc.

Trezirea din Boston, ca și în New York, devenise o știre pentru întreaga națiune. În Boston corespondentul unui ziar din Washington i-a scris editorului său că în mod clar principala preocupare în multe orașe și localități din New England (zona de nord-est a țării, n. a.) era religia. Întâlnirile (a declarat el) erau aglomerate și solemne, cu întreaga adunare uneori în lacrimi sub puterea Duhului lui Dumnezeu. S-a afirmat că erau mai multe orașe în New England în care nu se mai găsea nici măcar o singură persoană adultă neconvertită.

Pe 13 martie 1858, Chicago Daily Press a publicat acest comentariu semnificativ: „În toate aceste eforturi religioase nu a existat nici o aparență de fanatism și nu s-au folosit mijloace neobișnuite; atmosfera era liniștită, profundă și eficientă. Pastorii bisericilor au avut foarte puțin de făcut.” Să observăm, „atmosfera era liniștită”.

Tot în Chicago, atunci pe 19 martie, a fost făcută propunerea de a organiza o adunare generală de rugăciune deschisă oricui. În decurs de o săptămână, presa a descris-o ca fiind în creștere și "căpătând putere pe zi ce trece", cu peste 1200 de persoane prezente în Sala Metropolitană, la rugăciunea de dimineață devreme. Pe 25 martie, ziarele, în relatări pe care le numeau „neobișnuite și aproape fără precedent”, raportau că 2000 de persoane se adunau acum zilnic la prânz pentru rugăciune în Sala Metropolitană. O scrisoare din Chicago, din zilele acelea, descria astfel situația: „Interesul religios care există acum în acest oraș este foarte remarcabil. Metropolitan Hall este aglomerată până la sufocare. Interesul pentru First Baptist Church este mai mare decât a fost cunoscut vreodată în acest oraș, și depășește tot ce am văzut în viața mea. Unii dintre cei care au venit în oraș cu afaceri au devenit atât de îngrijorați de starea lor de păcătoși față de Dumnezeu, încât au uitat cu totul de afaceri în dorința de mântuire. Sunt uimit să văd astfel de dovezi ale harului și puterii lui Dumnezeu manifestate printre oameni. Aș putea adăuga că la First Baptist Church au loc întâlniri zilnice de la opt la nouă dimineața, de la douăsprezece la unu la prânz, și apoi seara. Astăzi, biserica a avut o zi întreagă de închinare.”

Remarcați mai sus cum „principala preocupare” era trezirea, chiar și în presă. Acum putem compara cu media de azi și cu „preocupările” de azi, fără să mai trebuiască să adăugăm nimic.

De ce oare omul modern nu are deloc conștiința unor lucruri ca acestea? Pentru că a văzut filme cu acțiunea în secolul al XIX-lea, cu crime și întâmplările grotești ale imaginației unora. Este interesant de remarcat că cele mai bine făcute filme (artistic) sunt cele cu crime, orori, mafia, cartele, silnicii, etc. De ce? Pentru că asta e ce știu ei. În privința aceasta le vine ușor, sunt în mediul lor. Stricăciunea din Los Angeles își atinge punctul de maxim în Hollywood. Cineva spunea că Robert De Niro așa e și în viața de zi cu zi, cum e în filme. Pune Hollywood-ul să facă un film în atmosfera trezirilor descrise aici, și i-ai băgat în încurcătură fără ieșire. N-ar avea nici idee, nici dorință de așa ceva, afară doar de batjocuri.

„Eu sunt acela!”

În Michigan, episcopalieni, baptiști, metodiști, prezbiterieni și congregaționaliști s-au unit în anunțarea unei întâlniri de rugăciune. Efortul ecumenic a fost început cu teamă și cutremur, iar mulți se întrebau dacă publicul va lua în considerare participarea. La prima întâlnire a fost citită o cerere: „O soție rugătoare solicită rugăciunile acestei adunări pentru soțul ei neconvertit”. Deodată, un bărbat voinic s-a ridicat și a spus: „Eu sunt acel om; am o soție care se roagă, și această cerere trebuie că este pentru mine. Vreau să vă rugați pentru mine.” De îndată ce s-a așezat, un alt bărbat s-a ridicat, ignorându-l pe predecesorul său, pentru a spune cu lacrimi: „Eu sunt acel om; am o soție care se roagă. Ea se roagă pentru mine. Și acum vă cere să vă rugați și dumneavoastră pentru mine. Sunt sigur că eu sunt acel om. Vreau să vă rugați pentru mine!” Alți cinci soți au cerut rugăciune, iar un spirit de convingere a mișcat toată adunarea. În scurt timp, au fost cinci sute de convertiri în oraș.

Marea Britanie

Trezirea din 1857-59 în Marea Britanie a fost explozivă. Întâi în Irlanda și Ulster (nordul Irlandei, din care o parte azi se numește Irlanda de Nord), apoi Scoția și Wales. Știați că în Wales (Țara Galilor) au apărut primele școli publice din lume? Aceasta era prin secolul al XIV-lea. Copiii învățau să scrie și să citească. Ce citeau? Biblia. De aceea au și fost înființate școlile, ca să poată fi învățați copiii să citească Biblia. Acestea au fost primele școli publice din lume. Mai târziu, cel rău a luat prilejul și a folosit școlile publice ca să învețe copiii tot felul de spurcăciuni, ca în ziua de azi.

Europa continentală

Printre pionierii evanghelici din Europa se remarcă neamțul Johann Gerhard Oncken, convertit în Marea Britanie și plecat la Hamburg în 1823 ca misionar al unei organizații de misiune fondată în Marea Britanie, Societatea Continentală. Mulți au fost convertiți, dar bisericile de stat s-au împotrivit. În 1834, Oncken a căutat botezul credincioșilor și a devenit pastor al primei biserici baptiste din Hamburg, care, în cele din urmă, în 1858, a fost recunoscută oficial de către autorități. Bisericile baptiste din Germania, în continuă creștere, au trimis misionari în multe alte țări europene, conduși de Oncken. Așa a apărut și prima biserică baptistă din România, în 1859, pe strada Popa Rusu din București. De limbă germană, cu timpul a trecut la limba română. Prin 1990, încă mai era o familie de nemți la Popa Rusu. Biserica mai există și astăzi, deși, după vremea comunismului, de un fel „baptist” mai puțin tradițional, alterată negativ cum s-a întâmplat și cu celelalte biserici evanghelice după 1989. Așezată chiar în centrul capitalei, pe vremea comuniștilor biserica Popa Rusu era locul unde mai veneau să se închine uneori credincioși din legațiile și ambasadele prezente în România. Cu totul dăruită lui Dumnezeu pe atunci, era o atracție pentru tinerii care îl căutau pe Dumnezeu, chiar și din căminele unor școli. Corul bisericii era în întregime adolescent, adulții sau bătrânii nu intrau în cor. Te uitai la ei, le radia fericirea pe față. Și cântau ca îngerii. La Popa Rusu se făceau botezuri de câte 12 noi credincioși, veniți din lume, pe vremea aceea când lucrul acesta putea fi riscant.

Harnicii baptiști germani au intrat în Rusia, în aceeași perioadă, mai ales în Ucraina, unde alte confesiuni evanghelice s-au unit cu baptiștii. Teritoriile ucrainene cu populație românească au o puternică prezență evanghelică și astăzi, mai ales la sate. Oncken a trimis evangheliști și în toată Scandinavia, dar țările nordice au rămas predominant luterane.

Povestea lui William Taylor

Trezirea din 1858 a fost extinsă pe toate cele șase continente de către slujirea remarcabilă a unui metodist foarte neobișnuit, William Taylor, care s-a dovedit a fi unul dintre cei mai dăruiți evangheliști din toate timpurile, un adept al lui Wesley* care a făcut din lume parohia sa într-un mod în care puțini în istorie au făcut-o vreodată.
Taylor a slujit ca predicator itinerant până în 1848, cât timp era încă tânăr. În 1849, a urmat căutătorii de aur în California. Neavând o biserică sau o sală, a folosit o ladă de lemn ca platformă pe cheiul din San Francisco, și în curând și-a adunat o congregație numeroasă. A devenit cunoscut în sus și în jos de-a lungul Californiei ca „predicatorul străzilor”. S-a întors pe coasta de est pentru a se angaja în efectele renașterii din 1858; câțiva ani mai târziu l-a atins chemarea la slujire peste mări. În anii 1860, Taylor a slujit în Australia și Noua Zeelandă, și apoi în Africa de Sud. Acest itinerariu a fost urmat de o vizită în Marea Britanie. În anii 1870, a urmat o slujire remarcabilă în Ceylon și India, apoi s-a întors în Statele Unite pentru a recruta misionari, după care a plecat în America Latină. În anii 1880, Biserica Episcopală Metodistă l-a numit episcop pentru Africa, unde a pornit să înființeze un lanț de misiuni de-a latul Africii ecuatoriale. Energia sa, până la moartea sa, a fost extraordinară.

Laicii

Clerul bisericilor a câștigat un aliat nesperat: laicii. Renașterea din 1858 a inaugurat, într-un anumit sens, era lucrării laice în creștinismul american. Sistemul lui Wesley, promovând predicatori locali laici, făcuse mult la început în aceeași direcție, dar acum ziua laicilor a răsărit pe deplin în toate bisericile. Nu a fost adusă nicio doctrină nouă, doar o nouă agenție a fost pusă în slujba răspândirii vechiului adevăr prin eforturile unor oameni care nu erau clerici. Atât în America, cât și în Marea Britanie, organizatorii ședințelor de rugăciune publice erau oameni de afaceri, susținuți călduros de clerul care a fost încântat să găsească laici doritori.

În Marea Britanie, școlile duminicale au întâmpinat împotrivire dintotdeauna. Lideri ai bisericilor suspectau orice influență laică în predicare, și nu fără temei, căci Cuvântul poate fi ușor denaturat de cel nechemat. Așa ceva nu s-a întâmplat în America, unde școala de duminică a devenit un factor de creștere a bisericilor. În Marea Britanie, lucrurile s-au schimbat prin 1859, când perioada de trezirea evanghelică a început să umple școlile de duminică ale celor trei regate cu copii și adulți dornici să învețe lecții spirituale. În câțiva ani, confesiunile au raportat creșteri de 50% ale școlilor.

Dar un secol mai târziu nu au reușit să se mențină, cu Marea Britanie lovită crunt de invazia dracilor* și pierzând terenul aproape complet, spre deosebire de Statele Unite care luptau eroic, dar pierdeau sângeros (duhovnicește) de la un an la altul.

Ca orice războinic, cel rău lovește în punctele slabe. Mă întrebam mereu cum se poate că europenii au sucombat așa fără luptă, aproape total, asaltului duhurilor invadatoare. Nefiind eu chiar bun cunoscător al societății britanice, am corespondat cu SGAT (Sovereign Grace Advent Testimony), o organizație creștină din Marea Britanie, veche de peste un secol și de o doctrină sănătoasă, mai toți oameni vârsnici astăzi – și nu mă miram de ce. I-am întrebat așa ca mai sus, despre societatea britanică și cum se poate că așa un fief al creștinismului a pierdut totul peste noapte, și cum se poate că americanii au pus totuși armele la bătaie. Secretarul Stephen A. Toms mi-a răspuns „nu știu” (în rezumat); dar este prea important să lăsăm lucrurile neclarificate (cititorule, orice contribuție este binevenită!). Iată corespondența cu SGAT:

Am primit un răspuns candid:

În timpul războiului civil american donațiile către biserici au crescut dramatic, deși unii se așteptau ca războiul între frați să înăsprească inimile oamenilor. N-a fost așa, din contră. În Anglia donațiile pentru Bible Society au crescut; se lucra sub presiune maximă, se tipărea cu 50% mai mult, să se poată face față cererilor de biblii din ambele tabere ale conflictului armat.

Ca un corolar natural al mișcării laicilor, mișcarea spre unitatea interdenominațională s-a dezvoltat rapid. Cele mai multe revigorări religioase au fost, de asemenea, interconfesionale. În trezirea din 1858-59, diferitele confesiuni au fost atât de ocupate cu marele aflux de noi membri, încât nu a mai fost loc pentru gelozia sectară. Cu aproape nicio excepție, bisericile lucrau împreună ca un singur om. Arminianiste* și calviniste*, își ignorau diferențele; baptiștii și pedobaptiștii (care botezau copiii mici) erau liniștiți împreună, și totul era aproape prea frumos ca să fie adevărat. De comun acord, controversele doctrinare au fost lăsate în pace, iar ideea a funcționat bine. În sfârșit, lumea a putut spune fără ironie, „iată cum se iubesc acești creștini unii pe alții!”†. Acești factori au fost la fel de adevărați în Marea Britanie ca și în America, influențând apoi o generație întreagă.

Negrii

Trezirea din 1858 a avut loc chiar înainte de izbucnirea războiului civil dintre state, care a fost purtat în legătură cu drepturile statelor, dar care a implicat profund instituția sclaviei. Cum au afectat trezirea și emanciparea evanghelizarea negrilor?

Pe la 1800, un milion de negri locuiau în Statele Unite, iar aproximativ 70.000 erau membri de biserici. În 1860 erau patru milioane și jumătate de negri în țară, iar dintre aceștia 500.000 erau membri ai bisericilor. Procentul de negri și albi în rândul membrilor bisericilor era același în 1800, dar în 1860 procentul negrilor era doar la jumătate față de cel al albilor. Schimbarea surprinzătoare a statutului negrilor după emancipare a fost una pentru care nici ei și nici vecinii lor albi nu erau pregătiți. Emanciparea i-a găsit pe negri needucați și nepregătiți să se descurce singuri, iar albii din sud au sărăcit, inhibați și nesiguri de viitor.

Ceea ce a urmat a fost una dintre marile realizări ale credinței creștine: numeric, creștinismul protestant în rândul negrilor americani a crescut neobișnuit de puternic, astfel că până în 1914 a egalat totalul realizat în toată Africa și Asia în aceeași perioadă. Niciodată o populație de oameni abătuți n-a ajuns la asemenea progres în civilizație într-un timp atât de scurt, și a fost mesajul creștin transmis negrilor de către negri care a contribuit cel mai mult. În urma emancipării, negrii din proprie voință au avut tendința de a se retrage din bisericile albe în propriile lor confesiuni. Cei care erau metodiști s-au separat în denominații sau conferințe metodiste negre. Bisericile baptiste au apărut rapid, formându-și propriile asociații și convenții. De atunci încolo, diferitele biserici baptiste au preluat conducerea până când au revendicat două treimi din totalul aderenților negri. În cincizeci de ani, numărul membrilor bisericilor de negri a crescut de patru ori, la patru milioane și jumătate, 22% din populație.

Evanghelizarea în rândul negrilor a fost lăsată în seama predicatorilor negri, dar în domeniul educației au ajutat bisericile albe. Acestea au fondat școli primare, licee și colegii pentru negri. Desigur, toate erau creștine. Apoi, negrii înșiși au început să își asigure propriile școli. Creștinismul negrilor era de tip evanghelic. Negrii au adoptat tipul de adunări ale mișcărilor de renaștere, adăugând o fervoare emoțională specifică. Negrii americani nu au trimis misionari negrilor de peste mări, nici în Africa, poate din cauza sărăciei.

Impactul Renașterii din 1858-59 s-a resimțit imediat în Indiile de Vest britanice, în rândul sclavilor emancipați și al copiilor lor. O remarcabilă trezire evanghelică a început într-o comunitate moraviană și s-a răspândit în toate capelele din insula Jamaica. Oamenii erau convinși de păcat. Criminalitatea s-a diminuat. Standardele etice au fost ridicate. A apărut o generozitate nouă. Vechile superstiții au scăzut în putere. Pe măsură ce mișcarea s-a răspândit, entuziasmul nesănătos și isteria religioasă s-au văzut pe alocuri – de înțeles la o populație de sclavi eliberați de dată recentă – dar mărturiile tuturor observatorilor, de orice fel de confesiune, au fost că renașterea a făcut un bine permanent în Jamaica, până acolo că Societatea Misionară din Londra a decis în 1867 să se retragă din țară, pentru că ajunsese să considere Jamaica un domeniu complet evanghelizat.

Un mare număr de misionari au slujit în Africa, din toate confesiunile evanghelice, dar și romano-catolici. Scoțianul David Livingstone a murit acolo, apoi sicriul său a fost adus la Londra unde a fost primit cu onoruri ca pentru un erou național. I s-a ridicat o statuie, și astăzi este înmormântat la Westminster Abbey. Mă întreb ce țară ar mai onora astfel un misionar în ziua de azi. Pentru credință nu mai este interes public. Dar pentru un fotbalist tatuat, da.

Care au fost atunci efectele expansiunii creștinismului evanghelic în Africa în a doua parte a secolului al XIX-lea?
Misionarii au pus bazele scrierii pentru fiecare din limbile indigene, au pregătit traduceri ale Scripturilor, i-au învățat pe oameni să citească și să scrie, au deschis școli pentru tineri, au înființat spitale pentru bolnavi, au introdus artele și meșteșugurile și au ridicat comunități creștine. S-au construit drumuri și căi ferate. Misionarii au grăbit dezintegrarea culturilor indigene idolatre. Poligamia a fost descurajată, iar riturile de inițiere la pubertate au fost considerate ca fiind generatoare de imoralitate.

Misionarii au luptat împotriva crimelor și a uciderii rituale și s-au opus vrăjitorilor, s-au împotrivit cultului strămoșilor și animismului. Misionarii au luptat împotriva exploatării africanilor de către europeni și s-au opus categoric sclaviei și traficului de sclavi, evanghelicii fiind lideri în această privință. Unele guvernări romano-catolice africane au considerat misiunile protestante ca favorizând un teren propice nemulțumirilor de natură democratică.

Orientul îndepărtat

În Indonezia, cea mai mare creștere a bisericilor creștine a avut loc în grupul de insule estice, unde creștinii nativi au început o lucrare misionară agresivă în insule apropiate și au extins limitele credinței. În Java musulmană au fost mai puțini convertiți. În 1861 a început o mare lucrare în Sumatra, unde misionarii americani fuseseră anterior uciși și mâncați de canibali. Sub conducerea entuziastă a lui Ludwig Nommensen, o misiune la triburile Bataks din nordul insulei a avut un succes nesperat: o comunitate creștină de 160.000 de persoane a fost adunată în cincizeci de ani. Astăzi Indonezia este printre puținele țări din lume unde creștinismul este ascendent. Poate au avut (și încă au) prea multe credincioșii de îndurat acolo, într-o țară musulmană, că i-a mai ferit Domnul în ziua de azi.

În Inverary în Scoția, în timpul Renașterii din 1859, un băiat deștept, neconvertit, a încercat să întrerupă o întâlnire condusă de doi laici irlandezi. James Chalmers a fost supus apoi unei convingeri intense de păcat, fiind adus de pe străzi în miez de noapte. A fost trimis la Glasgow unde și-a început pregătirea pentru misionariat în Mările Sudului. Chalmers a ajuns în Raratonga în 1867 și a petrecut zece ani acolo. În 1871, Societatea Misionară din Londra și-a început activitatea în Noua Guinee, o insulă imensă și greu de pătruns. Misionarii și locuitori din alte insule din Pacific au făcut debarcarea inițială; în 1877 Chalmers li s-a alăturat, devenind în curând unul dintre cei mai mari pionieri din zona Pacificului. În 1901, a fost martirizat.

La momentul Renașterii din 1858-59, China abia dacă fusese deschisă evangheliei. Misiunea „China Inland Mission” a fost organizată pentru a duce Cuvântul în China interioară, prima echipă plecând spre Shanghai în 1866, apoi Hudson Taylor în 1875. Hudson Taylor se rugase pentru cincizeci de misionari; în 1875, pentru șaptezeci; iar în 1886, s-a rugat pentru încă o sută. Unde și-a găsit Hudson Taylor oamenii săi? Știm că a ajuns la cei mai buni și adesea i-a găsit în universități. În decurs de treizeci de ani, China Inland Mission număra mai mult de șase sute de misionari în două sute șaizeci de locații, cu aproape cinci sute de misionari naționali și peste cinci mii de lucrători evanghelici chinezi, cu toate că misiunea nu și-a propus să construiască biserici. În anii 1880, societățile misionare mai vechi s-au mutat, de asemenea, în noi teritorii din China interioară - baptiști, congregaționaliști, luterani, metodiști și prezbiterieni. În 1880 au fost organizate în China asociațiile Y.M.C.A. (tineretul creștin) care erau evanghelice și s-au bucurat de o creștere rapidă, din rândul lor numărându-se H. H. Kung (mai târziu prim-ministru al Chinei), precum și Sun Yat-sen, Chiang Kai-shek, și alții în timpurile care au urmat. Proiectul evanghelic pentru China a inclus un accent pe învățământul superior, ceea ce a dus la înființarea a peste treizeci de universități și colegii și cinci sute de licee. Evanghelicii au ridicat, de asemenea, spitale, clinici și dispensare, numărate cu sutele. Numărul pacienților tratați a crescut de la un sfert de milion la un milion în douăzeci de ani.

Japonia s-a dovedit un teren mai dificil pentru creștinism. Totuși Otis Cary și-a intitulat al șaselea capitol al lucrării sale „Istoria creștinismului în Japonia” „Creșterea rapidă din 1883-1888”, atunci când întreprinderea protestantă din Japonia a cunoscut o creștere remarcabilă. Misionarii intraseră în Japonia în mare număr, bisericile erau pline de ascultători entuziaști. Organizațiile confesionale japoneze prindeau contur, cum ar fi Nippon Sei Ko Kwai, Biserica Anglicană din Japonia. A fost primăvara creștinismului japonez. Zece ani mai târziu însă liberalismul în teologie avea să corupă clerul incipient japonez, incapabil să discearnă duhovnicește influențe nefaste. Previziunile optimiste privind convertirea deplină a Imperiului la creștinism nu se împlineau. Credința creștină era mai puțin influentă în Japonia decât în China. Cu toate acestea, creștinismul încetase să mai fie un mod de viață străin acolo. Starea aceasta de lucruri s-a perpetuat până în ziua de azi: China înflorește duhovnicește – în ciuda persecuțiilor comuniste, deseori atroce, – nu însă și Japonia.

Cu excepția zeloșilor misionari romano-catolici, corpul misionar din Orient a fost o invazie evanghelică în proporție covârșitoare.

Moody

Finney* a fost un erudit bine educat; Dwight L. Moody* un țăran needucat, care nu a învățat niciodată să scrie corect. Acest lucru îl aveau în comun, că erau plini de zel pentru a câștiga suflete pentru Isus Hristos. Tatăl său murise când Dwight avea patru ani, lăsându-și mama și alți opt copii (inclusiv gemeni născuți post-mortem) fără niciun fel de resurse. Nici religia familiei nu sugera ce avea să urmeze. Toți copiii Moody au fost botezați în parohia locală unitariană, într-o zonă rurală a statului Massachusetts.

Pe când avea optsprezece ani, în Boston, Dwight Moody a fost convertit. A fost mai degrabă o experiență superficială decât una profundă, pentru că atunci când a fost examinat pentru a fi admis ca membru al bisericii, a avut atât de puține de spus, încât candidatura sa a fost amânată până când a învățat ceva mai mult. Un an mai târziu, Moody s-a mutat în orașul de graniță Chicago. A fost aici unde a început marea sa aventură.

Renașterea din 1857-58 din Chicago a făcut o impresie profundă asupra vieții tânărului zelos din New England. Bisericile de toate confesiunile erau pline până la refuz. În Chicago, Moody a înființat o școală duminicală proprie într-un „saloon” abandonat, care în scurt timp a devenit cea mai mare școală duminicală din oraș. Școala lui Moody s-a transformat apoi într-o biserică. În 1865, Moody a fost ales președinte al Y.M.C.A. (tineretul creștin) din Chicago, deși era încă laic. În anii care au urmat a făcut călătorii în Marea Britanie, căutând pe cei (Spurgeon, Moorhouse, etc.) cu care avea ceva de împărtășit. La Dublin, după o noapte de rugăciune, Henry Varley i-a spus: „Moody, lumea încă nu a văzut ce va face Dumnezeu cu un om pe deplin consacrat”. Cuvintele acestea au fost, peste ani, puse pe pereții multor biserici, până în ziua de azi. Mai ales în încăperea unde se slujea pentru copii.

Evanghelizările lui Moody în Marea Britanie s-au ținut lanț. În Londra, predica dimineața într-un cort la periferie, iar seara la operă pentru cei mai bogați. Lumea venea mulțimi mari, câte douăzeci de mii. Friedrich Engels, deranjat de câte se întâmplau, a explicat întreaga afacere ca fiind un „complot” al burgheziei britanice care încerca să importe revizionismul yankeu pentru a ține proletariatul mulțumit (!).

Moody s-a întors la Chicago în iarna anului 1876, când a fost primit ca un erou de către un oraș care l-a revendicat drept fiu. Presa scrisese pe larg despre campania din Marea Britanie. Vedeți, alte vremuri: ce scria presa, cine erau eroii, ce îi interesa pe oameni, nu ca în lumea stricată care avea să urmeze. Moody a continuat să predice unor mari mulțimi, până la sfârșitul vieții.

Dwight Lyman Moody era departe, din punct de vedere fizic, de a fi o figură plină de farmec. Nici nu era un mare orator, iar stăpânirea limbii engleze îi era imperfectă. Tipul său de predicare era extrem de simplu: folosea cuvintele scripturilor ilustrate prin povestiri casnice și narate în limbaj cotidian. Moody nu a fost un teolog, totuși a inspirat și loialitate, și prietenie, în rândul universitarilor din Edinburgh și din Cambridge, foarte departe de modul său de viață. Convingerile sale teologice au fost puternic conservatoare, dar a păstrat o prietenie cordială unor oameni cu alte puncte de vedere, și i-a fost alături cu loialitate lui Henry Drummond în controversata sa armonie dintre știință și scriptură. Așadar, cum a cucerit acest om simplu lumea? Prin Duhul lui Dumnezeu, cum altfel?

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆